Deputatul care a coborât în Micro 3 și n-a reușit să treacă de paznicul destinului

Nimeni nu ar fi crezut că ziua cea mare va sosi atât de repede. Sărbătoare în Turda, istorie în fașă: domnul Ciprian Rigman, alesul nostru de pe Arieș și din colțul Parlamentului, a binevoit să pășească, cu toată barba (sau, după ocheanul critic, cu toată burta), în Micro 3. Micro 3, domnilor! Nu Vaticanul, nu Disneylandul, ci Micro 3! Căci unde altundeva să-și arate omul carisma și să coboare printre muritori, dacă nu acolo unde, de obicei, doar briza de la canal și promisiunile de campanie se intersectează?

Sursa, una de încredere, a văzut cu ochiul liber: deputatul, în carne, oase și buzunare largi, a poposit la poarta fostului liceu Chimie 1. Dar, așa cum în poveștile cu Feți-Frumoși există balauri la porți, la Chimie 1 stătea, neabătut, paznicul. Un turdean al faptelor mici, dar cu gesturi mari: nu i-a deschis poarta. Așa, pur și simplu. Fără să clipească. Zici că avea în mână o listă cu cine contează și cine nu, iar la Rigman nu bifa nimic.

Pentru deputat, gestul acesta, care în alte epoci s-ar fi numit Majestätsbeleidigung, a căzut greu. Să nu-ți deschidă poarta paznicul? Să nu recunoască omul, în halat, aura care vine de la Camera Deputaților? Nu se face, domnule. Nu contează că ești deputat de Turda, nu contează că ai poza de la pupitrul Parlamentului la fiecare postare, nu contează nici măcar că, de 20 de luni, ai încasat 140.000 de euro, sumă forfetară, ca să te plimbi și să-i asculți pe cei de jos (sau să nu-i asculți, după caz). Nu contează nici că, din această sumă, 70.000 de euro nici nu trebuie să-i justifici. Ce ai făcut cu ei? Deocamdată, misterul rămâne mai dens decât gazele din Micro 3.

Dar, ca orice erou al zilelor noastre, domnul Rigman nu a scos sabia. A preferat zbieretele. S-a ridicat vocea, s-a clătinat gardul, s-a cutremurat liniștea din Micro 3 pe o rază de 50 de metri. „Cum să nu mă lași să intru, mă, când eu sunt domnul deputat, ales de popor, plătit de popor, și, dacă nu deranjez poporul, cine s-o mai facă?”, domnul Rigman era gata să intre în manualele de istorie locală, la capitolul „prestații sonore”.

În jur, câțiva elevi rufoși s-au oprit din joacă. Unul a șoptit altuia: „Ăsta-i de la Parlament? Zicea tata că acolo intră doar cu parolă”. Paznicul, în schimb, a rămas de piatră. Oameni ca el au trecut prin trei directori, două reforme curriculare și cinci generații de profesori suplinitori. Ce este un deputat față de o viață de paznic la Chimie 1? Un interviu ratat la concursul de admitere.

După ce s-a consumat episodul zgomotos, domnul deputat s-a retras, probabil, spre limuzina platită tot de curteni. Poate că și-a amintit că, de când are mandat, îi crescuseră nu doar veniturile, ci și pretențiile de acces. Cei 140.000 de euro, primiți în 20 de luni, nu-s o sumă de ici, de colo. Din aceștia, 70.000 de euro nu cer nicio justificare. S-au dus, s-au evaporat, s-au transformat, poate, în postări cu hashtag #transparenta sau în excursii de documentare cu selfie la pupitru. Nimeni nu știe exact, pentru că domnul Rigman nu răspunde la întrebare. Sau, dacă răspunde, răspunsul se pierde în ceața metaforică a comunicatelor.

Dar domnul deputat nu-i oricine. A învățat repede că marele secret al reușitei este să ai imaginea potrivită la momentul potrivit. Îi place să-și pună poza cu microfonul în față, privirea spre viitor și mâna întinsă spre fondurile pentru circumscripție. În discursuri, cuvântul „transparență” apare rar, dar poza cu pupitrul Parlamentului nu lipsește niciodată. E și normal: imaginea rămâne, cuvintele trec.

Într-o zi, poate că cineva va face un tabel cu banii primiți de domnul Rigman și cu realizările tangibile din circumscripție. Până atunci, tot ce știm e că 140.000 de euro s-au scurs prin conturile domniei sale în 20 de luni. În timp ce paznicul de la Chimie 1 ia, probabil, același salariu lunar de 2.500 de lei, cu bonurile de masă de rigoare. Poate că paznicul nu ține discursuri despre transparență, dar nici nu se afișează în poze cu pupitrul. El ține poarta, apără ordinea și respectă instrucțiunile: „Nimeni nu intră fără aprobare”. Nici măcar domnul deputat.

Deputatul Rigman, campion absolut la ridicat mâna și morală pe Facebook

Bolojan, vinovatul de serviciu la botezul cu ștaif al pesediștilor

Un turdean s-ar întreba, cu naivitate: ce a făcut domnul Rigman cu banii forfetari? A dotat școlile cu tablete? A reparat vreun acoperiș? A cumpărat măcar o bancă de parc în Micro 3? Răspunsul rămâne la fel de clar ca un program de guvernare în campanie electorală. În schimb, domnul deputat răspunde la orice provocare cu aceeași eleganță a teflonului: nimic nu se prinde. Nici întrebările, nici banii, nici promisiunile.

Cei care au asistat la scena de la poarta liceului povestesc că domnul Rigman a ridicat tonul cu acea siguranță specifică celor care nu cunosc ezitarea. Poate că s-a gândit că bariera nu e pentru el, ci pentru cei mici, anonimi, fără indemnizație parlamentară. Poate că, în mintea domniei sale, Turda trebuie să recunoască, de la distanță, chipul alesului și să-i deschidă, la propriu și la figurat, orice poartă. Dar microbii din Micro 3 nu reacționează la gesturi largi. E nevoie de cod de acces, nu de alocație forfetară.

Adevărul este că, în Turda, lumea știe de domnul Rigman. Unii îi recunosc barba, alții burta, unii îi știu și postările cu pupitrul. Dar puțini pot să spună, cu mâna pe inimă, ce a făcut deputatul pentru ei în ultimii doi ani. Banii au venit, poza s-a postat, cuvântarea s-a ținut. Și totuși, când a venit vorba de intrat la liceu, niciuna din aceste realizări nu a mai contat. Paznicul a devenit, preț de câteva minute, cel mai important om din Micro 3.

Dacă ar fi să facem un clasament al transparenței, domnul Rigman ar putea deschide orice top. Cu o condiție: să nu cerem detalii. Pentru justificat cheltuieli, răspunsul e mereu la fel de opac ca geamurile de la Parlament. În schimb, când e de vorbit despre transparență, domnul deputat apare întotdeauna la microfon, cu poza potrivită și discursul pregătit. Practic, transparență la nivel de imagine, nu de conținut.

Cine-i de vină că paznicul nu l-a recunoscut? Educația? Reforma curriculară? Lipsa de informare a clasei muncitoare? Poate doar lipsa posterului cu chipul deputatului la intrarea în liceu. Dar, dacă e să ne luăm după ultimele două decenii de democrație locală, niciun paznic nu a pus vreodată la poartă poza parlamentarului de serviciu. Poate că, de aceea, nici nu s-a simțit obligat să salute.

Scena rămâne în memoria Micro-ului: domnul Rigman, cu valiza invizibilă a banilor forfetari, cerând să i se deschidă, paznicul, cu cheia la brâu, trăgând de timp și de regulament. Câteva priviri curioase, o ușă neclintită, un episod de istorie locală petrecut într-o după-amiază oarecare. Nici măcar nu era zi de salariu.

Un paznic, o poartă și un deputat cu prea multe poze de la Parlament pe Facebook. Dacă nu era de râs, era de plâns. Dar, pentru Turda, e doar încă o zi în care oamenii mici țin piept oamenilor mari, iar banii mari dispar la fel de discret cum au venit.

Poate, ca soluție de bun-simț, domnul deputat ar putea, data viitoare, să vină cu o adeverință de la Camera Deputaților, semnată și ștampilată, prin care i se permite accesul fără programare la Chimie 1. Sau, și mai simplu, să se fotografieze cu paznicul lângă poartă și să posteze: „Azi am întâlnit adevărata transparență”.