Vladimir Tismăneanu, profesor de științe politice la Universitatea din Maryland, pune în discuție natura controlului democratic asupra serviciilor secrete din România, mai ales când foști sau actuali șefi ai acestor structuri participă la formarea guvernelor. Întrebarea sa centrală vizează nu doar rolul SPP, condus de Lucian Pahonțu, ci și influența unor figuri precum Eduard Hellvig, fostul șef SRI. Prezența acestor actori în procesele de decizie guvernamentală ridică semne de întrebare privind echilibrul democratic și transparența puterii executive, susține Tismăneanu într-un interviu pentru Hotnews..

Criza politică din vara lui 2026, marcată de poziționarea președintelui Nicușor Dan în raport cu PSD, apare în analiza profesorului ca simptom al unei slăbiri profunde a instituțiilor democratice. În loc să consolideze liberalizarea și democratizarea, așa cum a fost ales să facă, Nicușor Dan a ajuns să susțină, implicit sau explicit, pozițiile PSD. Această inversare de roluri nu doar că subminează așteptările electoratului, dar creează și un precedent periculos pentru funcționarea statului de drept.

Decizia Tribunalului Militar București de a achita foștii șefi ai Jandarmeriei implicați în reprimarea violentă a protestului din 10 august 2018 devine, în viziunea lui Tismăneanu, un semnal clar al regresului democratic. El evocă impactul emoțional al acestei hotărâri, atât asupra sa, cât și asupra cunoscuților săi, arătând că instanța transmite un mesaj de impunitate pentru abuzurile comise de instituțiile de forță. Aceleași cifre și date despre protestul din 10 august, contestate de societatea civilă și de organismele europene, revin astfel în discuție ca probe ale fragilității justiției independente.

Întrebarea mai dificilă rămâne: cine deține, în fapt, controlul asupra deciziilor politice majore? Tismăneanu ridică problema rolului jucat de Lucian Pahonțu, șeful SPP, în aducerea la București a unor actori politici cheie, precum Adrian Veștea. Veștea a declarat că a fost în contact cu președintele încă de miercurea trecută, iar SPP-ul a facilitat deplasarea sa. Acest tip de implicare a serviciilor în procesele politice nu este o excepție, ci pare să devină regulă, după cum sugerează istoricul.

Într-o paranteză personală, Tismăneanu povestește experiența sa ca președinte al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, în 2006, când a beneficiat de facilități logistice puse la dispoziție de Administrația Prezidențială. El amintește episodul telefonului de serviciu, reparat la Sinaia, ca dovadă că infrastructura și logistica puse la dispoziția demnitarilor nu sunt niciodată lipsite de supraveghere sau control din partea serviciilor. Deși anecdotică, această relatare ilustrează felul în care serviciile secrete pătrund în viața politică și administrativă, chiar și la niveluri aparent minore.

Ceea ce această lectură ratează este, însă, nuanța dintre influența informală și controlul formal. Tismăneanu nu afirmă că serviciile conduc direct România, ci că prezența lor în procesele decizionale majore slăbește controlul democratic exercitat de instituțiile alese. El face o paralelă cu regimul autoritar din Peru, unde Vladimiro Montesinos, șeful serviciilor secrete, a devenit principalul om din umbră al puterii. În România, spune Tismăneanu, ar putea fi vorba despre un „Sindrom Hellvig", în care foști șefi de servicii, precum Eduard Hellvig, participă la discuții privind alcătuirea guvernelor.

Profesorul invocă și comparația cu Turcia lui Erdogan, unde serviciile au depășit rolul de garant al securității naționale și au devenit actori politici de prim rang. În acest context, Tismăneanu se întreabă care mai este controlul politic asupra serviciilor, dacă șefii acestora participă la negocieri guvernamentale. El aduce în discuție și intenția anunțată de modificare a Legilor Securității Naționale, văzută ca un pas suplimentar spre consolidarea puterii informale a serviciilor.

Europa sub asaltul războiului din umbră: cum răspunde continentul la agresiunea sistemică a Rusiei

Când Kievul își face dreptate singur: structura de elită care vânează criminali de război ruși oriunde în lume

O analiză a rolului lui Lucian Pahonțu, șeful SPP, arată că acesta a fost implicat, potrivit relatărilor publice, în facilitarea unor contacte și deplasări ale liderilor politici în contextul crizei. SPP, ca structură cu atribuții de protecție și transport pentru demnitari, are acces direct la agenda și mișcările acestora, ceea ce îi conferă o poziție privilegiată în arhitectura puterii. În cazul lui Eduard Hellvig, fostul șef SRI, implicarea sa în discuțiile politice de la vârf, după cum sugerează Tismăneanu, ridică probleme de compatibilitate cu principiile democrației liberale.

Din perspectiva funcționării statului de drept, prezența serviciilor la masa negocierilor guvernamentale pune sub semnul întrebării separația puterilor și legitimitatea deciziilor politice. Modelul occidental, invocat de Tismăneanu, presupune o distanță clară între serviciile de informații și procesul politic. În Statele Unite, de exemplu, participarea șefului CIA sau FBI la formarea guvernului ar fi de neconceput, tocmai pentru a evita orice suspiciune de influență sau șantaj politic.

Profesorul subliniază că, în România, această linie de demarcație s-a estompat, iar rezultatul este o confuzie între responsabilitatea politică și acțiunea serviciilor. El folosește metafora „virusului" pentru a descrie infiltrarea serviciilor în procesele democratice, afirmând că, atunci când președintele nu are un plan, „virușii" fac planul. Numele acestui virus, în viziunea sa, este Hellvig, adică figuri care au deținut sau dețin controlul asupra unor instituții cu acces la informații sensibile și capacitate de influență.

Întrebarea privind cine conduce cu adevărat România devine astfel una de fond, nu doar de formă. Dacă deciziile majore sunt influențate sau chiar dictate de persoane care nu au legitimitate electorală, atunci mecanismele democratice sunt grav afectate. Tismăneanu avertizează că acest tip de evoluție poate duce la o ruptură între România și Uniunea Europeană, asemănătoare cu un copil care își neagă părinții după ce a ajuns la maturitate. El consideră că semnalele transmise către partenerii europeni sunt negative, mai ales în contextul în care UE monitorizează atent respectarea statului de drept în statele membre.

În plan practic, implicațiile acestei situații se resimt la nivelul încrederii publice în instituțiile statului. Deciziile controversate ale instanțelor, cum ar fi cea privind protestul din 10 august, alimentează percepția că justiția nu este independentă, ci supusă unor influențe externe. Participarea serviciilor în procesele politice amplifică această percepție, creând un climat de neîncredere și suspiciune generalizată. Pentru cetățeanul obișnuit, rezultatul este o distanțare față de procesul democratic și o creștere a apatiei civice.

Ceea ce rămâne de analizat este măsura în care aceste practici sunt tolerate sau chiar încurajate de clasa politică. Tismăneanu nu acuză explicit pe nimeni de corupție, precizând că nu crede că Nicușor Dan ar fi corupt, ci mai degrabă lipsit de un plan coerent. În absența unui plan la nivelul conducerii statului, spațiul este ocupat de actori informali, cu resurse și interese proprii. Această dinamică nu este specifică doar României, dar în contextul local, unde democrația este încă tânără și instituțiile fragile, riscurile sunt amplificate.

Analiza profesorului Tismăneanu concluzionează că România traversează o fază de vulnerabilitate instituțională, în care granița dintre puterea legitimă și influența din umbră s-a estompat. El avertizează că, fără o delimitare clară între rolul serviciilor și cel al actorilor politici aleși, statul de drept riscă să fie subminat din interior. Această situație reflectă o eroziune a mecanismelor de control democratic și o concentrare a puterii în mâinile unor actori nealeși, fenomen care necesită intervenție legislativă urgentă și o reformă a sistemului de supraveghere asupra serviciilor secrete.