Am văzut, în ultimele zile, o reacție promptă a Ambasadei Rusiei la București: sportivii ruși nu vor mai veni la Cluj pentru Cupa Mondială de Gimnastică Ritmică. Motivul? Decizia primarului Emil Boc de a interzice afișarea steagului și intonarea imnului Rusiei la această competiție. Un gest care, în contextul actual, nu poate fi decât salutat.

Nu există „neutralitate” pentru simboluri ale unui stat agresor, nici măcar pe podiumul sportiv. Am auzit de prea multe ori, inclusiv din partea unor politicieni vestici, că „sportivii nu au nicio vină, sunt doar niște copii care iubesc sportul”. Realitatea e alta. Ivan Kuliak, gimnast rus, a purtat litera „Z” pe piept la Cupa Mondială din Doha, la doar câteva zile după ce armata rusă invada Ucraina. „Z” nu e o literă oarecare, ci simbolul războiului rus, afișat pe tancuri și uniforme în primele ore ale invaziei. Imaginea lui Kuliak, pe podium, lângă ucraineanul Illia Kovtun, medaliat cu aur, nu e o simplă întâmplare. E o declarație politică, cu prețul suferinței a milioane de oameni.

Federația Internațională de Gimnastică (FIG) nu a rămas indiferentă. Kuliak a fost suspendat pentru un an, i-a fost retrasă medalia de bronz, a fost obligat să returneze cei 500 de franci elvețieni primiți ca premiu și să achite 2.000 de franci pentru cheltuieli de judecată. A făcut apel, fără succes. Suspendarea a rămas valabilă între 17 mai 2022 și 16 mai 2023, potrivit deciziei FIG. Antrenorii săi au fost investigați, dar nu au fost sancționați. Aceste fapte nu pot fi șterse din memoria sportului mondial, oricât ar încerca unii să le minimalizeze.

În acest context, decizia lui Emil Boc are o logică limpede. La Cluj, între 26 și 28 iunie, la BTarena, urma să aibă loc Cupa Mondială de Gimnastică Ritmică, cu participarea unor sportivi ruși. Primarul a anunțat public că nu va permite afișarea steagului Rusiei și nici intonarea imnului acestei țări în sala polivalentă. „În sala polivalentă BTarena de la Cluj-Napoca nu se va intona imnul Rusiei și nu va fi folosit steagul Rusiei”, a spus Boc. Motivația, exprimată clar: nu are nimic împotriva sportivilor, dar nu acceptă ca simbolurile unui stat agresor să fie afișate într-o țară a Uniunii Europene, care a condamnat invazia rusă în Ucraina.

Nu e vorba de „politizare” a sportului, ci de o minimă igienă morală. Când un stat folosește sportul ca instrument de propagandă, refuzul de a-i valida simbolurile pe teritoriul propriu devine nu doar justificat, ci necesar. Rusia nu participă la aceste competiții pentru a demonstra fair-play, ci pentru a-și legitima regimul în ochii publicului intern și extern. Cazul Kuliak e doar vârful aisbergului. Nu e nevoie să fii expert în geopolitică ca să înțelegi miza.

Reacția Moscovei nu a întârziat. Dmitri Svișcev, prim-vicepreședinte al Comisiei pentru cultură fizică și sport din Duma de Stat, a declarat pentru TASS că România ar trebui să fie privată de dreptul de a organiza turnee internaționale din cauza deciziei lui Boc. „Aceasta reprezintă o încălcare a obligațiilor organizatorului competițiilor internaționale”, a spus Svișcev, adăugând că, dacă situația nu va fi „remediată”, organizatorul ar trebui sancționat nu doar de federația internațională, ci și de Comitetul Olimpic Internațional.

Nu e prima dată când Rusia amenință cu excluderi și sancțiuni, acuzând „discriminarea” sportivilor săi. În realitate, exact inversul e valabil: prezența simbolurilor rusești în competiții internaționale, în plin război, e o jignire la adresa victimelor. Svișcev a invocat deciziile altor federații internaționale care au retras dreptul unor țări de a organiza turnee pentru că nu au permis accesul sportivilor ruși. Dar contextul e necesar: nu discutăm de sportivi „neutri”, ci de reprezentanți ai unei țări care a atacat un vecin, încălcând orice regulă a dreptului internațional.

În același registru, Valentina Rodionenko, antrenoare de gimnastică din Rusia, a transmis că primarul Boc ar trebui să se ocupe de orașul lui, nu de politică. „Sincer vorbind, nu m-am așteptat ca, după decizia clară și fără echivoc a federațiilor internaționale și europene de gimnastică de a ridica toate restricțiile impuse sportivilor ruși, să poată avea loc astfel de incidente”, a declarat Rodionenko, potrivit presei ruse.

E ușor să ceri „apolitizarea” sportului pentru Rusia, dar e imposibil să ignori realitatea: sportivii ruși nu vin la Cluj ca indivizi, ci ca ambasadori ai unui stat care folosește orice ocazie pentru a-și impune simbolurile. Federația Mondială de Gimnastică Ritmică a schimbat regulile recent, permițând din nou folosirea imnului și steagului Rusiei la competiții. Boc a reacționat imediat, cerând Federației Române de Gimnastică și autorităților statului să clarifice situația înainte de începerea turneului. A cerut explicit păstrarea regulilor în vigoare la momentul deciziei de organizare la Cluj: fără steag, fără imn pentru sportivii ruși.

Nu e prima dată când autoritățile locale din România sunt puse în fața unor decizii care depășesc cu mult granițele sportului. E vorba de suveranitate și de respectarea valorilor europene, nu de „capricii” administrative. Emil Boc a precizat că nu are nimic cu sportul și că susține competițiile, dar refuză să fie parte la legitimarea simbolurilor unui stat agresor. Cuvintele sale sunt clare: „Nu am nimic cu sportul, susțin sportul, dar nu sunt de acord ca simbolurile politice ale unui stat agresor din Europa să fie folosite într-o țară a Uniunii Europene, la Cluj”.

Cine pierde și cine câștigă? Din această decizie, pierd sportivii ruși care nu vor mai putea concura la Cluj sub steagul propriei țări. Dar, în mod real, câștigă integritatea morală a competiției și, implicit, publicul care nu va fi obligat să asiste la o demonstrație de propagandă. Câștigă și sportivii din Ucraina, pentru care imaginea unui coleg rus cu „Z” pe piept lângă steagul ucrainean nu mai poate fi repetată pe teritoriul României.

Argumentul adversarilor acestei decizii e că sportul trebuie să rămână apolitic, spațiu al păcii și al competiției cinstite. În teorie, așa ar trebui să fie. Dar practica ultimelor decenii arată altceva: regimurile autoritare au folosit mereu sportul ca instrument de legitimare. De la Jocurile Olimpice de la Berlin 1936 până la Mondialul din Qatar, politicul a modelat sportul după interesele proprii. Să ne prefacem că nu vedem e o formă de complicitate.

Un contraargument valid e că, interzicând prezența simbolurilor rusești, riscăm să penalizăm sportivi care nu au nicio vină pentru deciziile politice ale regimului de la Kremlin. Unii dintre ei poate chiar nu susțin războiul. Problema e că, în absența unui gest public de distanțare din partea acestor sportivi, participarea sub steag și imn devine automat o formă de complicitate. Iar cazul Kuliak arată că nu vorbim de excepții. Dacă sportivii ruși ar fi dispuși să concureze sub steag neutru, fără simboluri, discuția s-ar schimba. Dar nu acesta e cazul în competiția de la Cluj.

Europa sub asaltul războiului din umbră: cum răspunde continentul la agresiunea sistemică a Rusiei

Când Kievul își face dreptate singur: structura de elită care vânează criminali de război ruși oriunde în lume

Reacția Moscovei, cu amenințări la adresa României și a organizatorilor locali, nu face decât să confirme că miza nu e sportul, ci prestigiul de stat. Svișcev acuză „acțiune de PR politic” din partea lui Boc. Dar, de fapt, decizia primarului răspunde exact la ceea ce Rusia face de ani de zile: folosește sportul ca platformă de imagine pentru regimul Putin. Să amesteci victimele războiului cu ideea de fair-play sportiv e, în acest context, o ipocrizie.

Federația Internațională de Gimnastică a avut de gestionat un dosar complicat în cazul Kuliak. Suspendarea de un an, retragerea medaliei, obligarea la returnarea premiului și plata costurilor de judecată au reprezentat un pachet de sancțiuni rareori aplicat în sportul mondial. Decizia a fost menținută și după apel, fapt care arată că forul internațional nu a considerat gestul o simplă abatere disciplinară, ci o încălcare gravă a principiilor olimpice. Chiar și așa, presiunea politică a Rusiei a dus la relaxarea regulilor la nivel mondial, iar sportivii ruși au primit din nou permisiunea de a folosi steagul și imnul. De aici reacția rapidă a autorităților locale din Cluj.

Nu e prima dată când România e pusă în fața unor alegeri incomode. În 2022, pe fondul războiului din Ucraina, mai multe federații sportive europene și-au pus problema excluderii Rusiei și Belarusului din competiții. Deciziile au variat, de la suspendări totale la acceptarea sportivilor sub steag neutru. În cazul Cupei Mondiale de la Cluj, contextul e special: la momentul aprobării evenimentului, regulile nu permiteau folosirea simbolurilor rusești. Abia ulterior, Federația Mondială de Gimnastică Ritmică a schimbat regulile. Boc a reacționat pe baza mandatului inițial, nu dintr-un capriciu personal.

Ambasada Rusiei la București a reacționat prompt, anunțând că sportivii ruși nu vor mai participa la Cluj. În loc de dialog sau adaptare la regulile locale, răspunsul a fost retragerea. Un gest previzibil, dacă luăm în calcul linia oficială a Moscovei: ori totul, ori nimic. Fără steag, fără imn, nu există competiție. Acesta este tiparul impus de Kremlin și reprodus la fiecare nivel, de la diplomație la sport.

E de menționat că, în paralel, Federația Română de Gimnastică și autoritățile centrale nu au emis o poziție clară, cel puțin până la momentul anunțului lui Boc. În lipsa unei reacții unitare, deciziile au fost lăsate la nivel local, ceea ce poate genera tensiuni suplimentare, mai ales în contextul presiunii Federației Mondiale. Totuși, precedentul există. În 2022, la Campionatul European de Judo, sportivii ruși au fost excluși, iar România nu a ezitat să susțină această decizie.

Pentru Cluj, miza nu e doar sportivă, ci și de imagine. Un oraș care găzduiește competiții internaționale trebuie să respecte standarde etice, nu doar reguli birocratice. Organizatorii locali au dreptul să impună reguli suplimentare, atât timp cât acestea nu contravin flagrant normelor internaționale. În cazul de față, România nu a interzis accesul sportivilor ruși, ci doar utilizarea simbolurilor statului agresor. Diferența e necesară și trebuie spusă răspicat.

Cei care invocă „neutralitatea” sportului uită că, în istoria recentă, sportul a fost folosit constant ca armă politică. Jocurile Olimpice de la Moscova 1980, boicotate de Occident după invadarea Afganistanului, au arătat limitele acestei neutralități. Mai recent, sportivii din Belarus și Rusia au fost excluși din competiții europene după represiunile din 2020-2022. Nu există precedent în care sportul să fi rămas complet separat de contextul geopolitic.

Mai există un aspect rar discutat: presiunea asupra sportivilor din alte țări. Pentru un ucrainean, să concureze pe același podium cu un rus care poartă simboluri de război nu e doar o problemă de orgoliu, ci una existențială. E o formă de umilire publică, în directă contradicție cu valorile olimpice. Cazul Kuliak-Kovtun rămâne emblematic. Iar România, ca stat membru al Uniunii Europene, are obligația nu doar morală, ci și politică de a nu legitima asemenea situații pe teritoriul său.

Cei care spun că „sportivii nu au nicio vină” ignoră faptul că, în Rusia, sportul e controlat de stat. Nu există autonomie reală. Cei care se opun regimului nu ajung la competiții internaționale. Cei care ajung sunt, implicit sau explicit, parte a sistemului. Nu e vina lor că s-au născut acolo, dar nici nu pot pretinde că reprezintă valori universale, cât timp acceptă să defileze cu simbolurile unui stat care a invadat un vecin.

Sigur, există riscul ca România să fie sancționată de federații internaționale sau chiar de Comitetul Olimpic. Dar acesta e prețul pe care trebuie să-l plătim când alegem să ne ținem de principii. Svișcev invocă deja un „scenariu” în care România va fi exclusă din circuitul competițiilor, dacă nu respectă regulile impuse de Federația Mondială. Ar fi o pierdere pentru sportul românesc, dar una asumată. E preferabil să pierzi dreptul de a organiza un turneu decât să devii complice la propaganda unui regim criminal.

Decizia lui Emil Boc nu e una populară peste tot. Nici nu are cum. Dar e una corectă și necesară. E ușor să faci compromisuri când nu ai nimic de pierdut. E mai greu să spui „nu” când presiunea vine din toate părțile, inclusiv din partea unor foruri internaționale care au uitat de ce au fost create.

Ceea ce s-a întâmplat la Cluj nu e doar un episod izolat. E o linie de demarcație între ce acceptăm și ce refuzăm ca societate. Între a închide ochii la suferința altora și a spune, fie și simbolic, că nu suntem de acord cu invazia și cu legitimarea ei prin sport. Că nu putem fi gazde pentru steagul Rusiei pe timp de război, indiferent de presiunile externe sau de eventualele sancțiuni.

Sportul nu poate repara răul făcut de tancuri și rachete, dar nici nu trebuie să devină prelungirea lor în plan simbolic. La Cluj, măcar atât putem face: să nu permitem ca sala polivalentă să devină o anexă a propagandei Kremlinului.

Decizia primarului Emil Boc de a interzice steagul și imnul Rusiei la Cluj nu este o măsură împotriva sportivilor, ci o poziție fermă că simbolurile unui stat agresor nu au loc pe podiumurile sportive în timp ce invazia continuă. Retragerea sportivilor ruși confirmă că această poziție a fost înțeleasă și acceptată. România a ales să nu pretindă o neutralitate ipocrită în fața unui conflict care afectează direct vecinii săi.