Euro sare peste 5,34 lei, iar România plătește nota deceniului de iluzii

În fața casei de schimb valutar din Mănăștur, vineri la prânz, am văzut coadă de oameni care nu păreau turiști și nici speculanți. O femeie între două vârste, cu un teanc de bancnote de 100 de lei în mână, se uita la panoul electronic: 5,45 lei pentru un euro. Nu mai văzusem cifra asta niciodată acolo. Nici ea, de altfel.

Aici suntem azi: euro a ajuns la 5,3447 lei, potrivit BNR, în creștere cu 1,27% față de ieri. Este un nou maxim istoric. Dolarul a sărit și el la 4,7519 lei, plus 1,6% într-o singură zi. Francul elvețian a urcat la 5,7347 lei. Iar gramul de aur costă 639,20 lei, cu aproape 14 lei mai mult ca ieri.

Cine nu a trăit vreodată cu frica cursului de schimb nu înțelege ce înseamnă să vezi euro crescând cu 6-7 bani peste noapte. În cifre absolute pare puțin, dar la un credit ipotecar de 60.000 de euro, „bănuții” aceștia înseamnă câteva sute de lei în plus la rată. Și nu e vorba doar de credite. România întreagă funcționează cu prețuri la case, mașini, servicii, chiar și la dentist, în euro, dar salariile și veniturile sunt în lei.

Teza mea e simplă: deprecierea leului nu este un accident, ci rezultatul unui deceniu de politici care au ținut cursul artificial, mascând o realitate economică fragilă. Azi culegem roadele.

De șase ani, România are cel mai mare deficit de cont curent din Europa, iar raportat la PIB, suntem, teoretic, pe primul loc la nivel mondial. Doar în primele șapte luni ale acestui an, au ieșit din țară 16,2 miliarde de euro mai mult decât au intrat. Niciodată, de la Revoluție încoace, nu s-a mai văzut un asemenea dezechilibru. Imaginea cu TIR-urile de euro care pleacă din România nu e o metaforă: banii aceștia nu se mai întorc, iar noi nu avem tiparniță de euro.

Moneda, ca orice marfă într-o piață, reacționează la rarefiere. Mai puțin euro în țară, prețul euro crește. Nimic nou, nimic misterios. Dacă scoți un TIR de mere din piață, merele rămase vor costa mai mult. Cât de mult? Nimeni nu știe cu precizie, dar piața dă semnalul: prețul sare de la o zi la alta.

Partea cea mai amară e că, timp de zece ani, guvernele au împrumutat masiv euro ca să țină cursul leului sub control. S-a ajuns la o datorie publică de 1,2 trilioane de lei. Împrumuturi peste împrumuturi, ca să nu se vadă fisura. Asta a permis guvernelor să promită creșteri de salarii, de pensii, să mențină iluzia stabilității. Realitatea, însă, nu se lasă mințită la infinit.

BNR a jucat și ea rolul de paznic al leului, intervenind masiv pe piața valutară. În septembrie, potrivit datelor publice, BNR a cheltuit net 5 miliarde de euro din rezerve ca să țină cursul sub control. Rezerva totală e de circa 60 de miliarde de euro. Dacă ritmul acesta continuă, rezerva ajunge pentru cel mult 12 luni. Nu e panică încă, dar nici vreo plasă de siguranță nu mai există.

Știu, teoria spune că intervenția băncii centrale e normală în economie. În țări mature, inflația se reflectă în curs. La noi, inflația a fost mascată la curs, prețurile au explodat, dar leul a rămas „stabil„ pe hârtie. E o corecție care trebuia să vină. Problema e că vine brusc și lovește pe toată lumea, nu doar pe cei care au jucat la bursă sau au credite în valută.

Guvernul Bolojan a evitat „junk-ul”, dar ratingul României atârnă de un fir politic

Leul românesc atinge un minim istoric față de euro

Sigur, există și câștigători. O mică parte din români, cei care au avut „inspirația” să schimbe la timp banii în euro, sau cei care au exportat, legal sau nu, profituri, au reușit să-și păstreze valoarea averii. Pentru restul, inclusiv pentru antreprenorii care și-au ținut banii în lei, nota de plată e usturătoare.

Am citit de atâtea ori că "pentru covrigarul de la Buzău astfel de lucruri nu contează". E o minciună. Oricine plătește chirie, rată, factură de telefon, mașină, dentist, simte direct efectul devalorizării leului. În realitate, nimeni nu e imun. Chiar și la piață, prețul legumelor nu se negociază în euro, dar transportul, combustibilul, semințele, toate acestea depind de curs. La sfârșit, totul se reflectă în prețul de la raft.

Nu doar economia dă semne de oboseală. Instabilitatea politică alimentează fuga capitalului. Departamentul de Stat al SUA a spus fără ocol că nu mai există predictibilitate juridică în România. Investitorii se uită la deciziile justiției din România și trag concluzia firească: aici nu e loc pentru bani serioși. Când nu poți să-ți recuperezi investiția în instanță, nu investești. Simplu.

Politicienii, în loc să repare fisurile, promit noi creșteri de pensii și salarii, deși suntem la limita falimentului. Cine ar risca să bage bani într-o țară unde azi nu știi cum va fi impozitat profitul anul viitor? Niciun investitor cu mintea întreagă nu-și asumă așa ceva.

Acum vine cotitura: problema nu e doar cât de mult a crescut euro azi, ci faptul că această creștere era inevitabilă. S-a amânat, s-a mascat, s-a împins cu promisiuni și împrumuturi. Dar economia e ca un elastic: tragi de el, se întinde, dar la un moment dat pocnește. Asta vedem acum.

Cea mai puternică obiecție vine mereu din partea celor care spun că „toată lumea face la fel”, că și alte țări își apără moneda, că nu e dracul chiar atât de negru. E adevărat: și Polonia, și Ungaria au avut perioade când au intervenit pe piață. Dar diferența e de proporții și de durată. România a ținut leul fix, cu orice preț, ani la rând, deși deficitul creștea, datoria publică se umfla, iar productivitatea rămânea pe loc. În alte țări, corecția vine mai repede și mai puțin dureros; la noi, s-a preferat amânarea.

Poate să vină cineva să spună că "rezerva BNR e solidă, avem încă 60 de miliarde de euro". Da, dar ritmul de pierdere e de 5 miliarde pe lună în perioade de criză. Un an de zile de presiune și banii dispar. Și atunci nu mai ai nici măcar iluzia controlului. După aceea, nu mai rămâne decât realitatea pieței, și aceea nu iartă pe nimeni.

Întrebarea rămâne: cine va suferi cel mai mult? Răspunsul e clar, toată populația. Nu doar cei cu credite în euro, nu doar importatorii, ci și micii întreprinzători, pensionarii, angajații la stat și la privat. Când euro va sări de 6 lei, apoi de 7, nu va mai conta cine a fost prevăzător sau cine a avut „noroc”. Toți vom plăti, pentru deciziile luate cu ani în urmă de alții.

Am scris de trei ani că România va ajunge aici. Nu era nevoie de clarviziune, ci doar de citit cifrele: deficit de cont curent record, datorie publică imensă, intervenții ale BNR peste limita bunului simț economic. Azi, când euro sare peste 5,34 lei, nu e un accident, ci concluzia logică a unui deceniu de iluzii.