Am plecat după pâine. M-am întors cu o poveste
A plecat într-un sat din inima Transilvaniei pentru o pâine coaptă în cuptor de lut și s-a întors cu povestea unei femei care, prin gesturi simple și răbdare, păstrează vie memoria unei lumi care se stinge încet.

Am crezut, la început, că merg acolo pentru pâine.
Cel puțin asta mi-am spus pe drum.
Voiam să merg pentru că, nu mai știu exact când, dar cu ceva vreme în urmă, cineva îmi spusese aproape în treacăt: „Dacă vreți să vedeți cum miroase raiul, mergeți la tanti Maria, aci, păstă deal.‟
Nu există niciun indicator spre casa ei. Drumul se îngustează încet, printre porți de lemn și gospodării tăcute.
Când am intrat în curte, prima pâine era deja în cuptor.
Tanti Maria n-a întrebat nici cine sunt și nici de unde vin. Mi-a întins un scăunel, mi-a făcut semn să șed și și-a văzut mai departe de frământat, de parcă oamenii apăruți pe neașteptate fac și ei parte din rânduiala unei dimineți obișnuite.
Frământa încet, cu mișcări egale, fără grabă.
„Aluatu’ nu rabdă poruncă”, spune după o vreme, fără să ridice ochii. „De vrei amu’ ni, mintenaș se supără!”
Zâmbesc. Nu înțeleg fiecare cuvânt, dar nici nu simt că trebuie.
Mâinile ei spun destul.
Nu sunt mâini pe care le-ai privi într-o reclamă. Sunt mâini care au muncit o viață. Mâini care au crescut copii, au strâns fân, au îngrijit părinți și au frământat pâine în dimineți care au început înainte de cântatul cocoșilor. În ele nu mai încape tinerețea, dar încă încape putere.
În sat au mai rămas puțin peste o sută de oameni.
Cei mai mulți sunt bătrâni.
Feciorii au plecat prin Cluj, prin Timișoara, prin Italia ori Spania. Copiii se întorc vara. Nepoții, și mai rar. Școala s-a închis. Magazinul deschide doar câteva ore pe zi. Cursa nu mai oprește întotdeauna.
Cuptorul din fundul ogrăzii, însă, se aprinde în fiecare dimineață.
O întreb dacă nu obosește.
„Apăi, îi greu că nu mi-s mai ca la tinerețe, da’ m-oi odihni când o fi vremea.”
Și își vede mai departe de lucru.
Răspunsul rămâne în aer mai mult decât mirosul pâinii.
Pâinea încă nu e gata.
Așteaptă.
Și tanti Maria așteaptă odată cu ea.
Când o scoate din cuptor, n-o taie. O lasă să se liniștească, ca și cum și pâinea are nevoie de răgazul ei înainte să ajungă pe masă.
Stau și mă uit.
Nu spune nimeni că trebuie să ne grăbim.
Nu spune nimeni că timpul înseamnă doar ceea ce reușim să înghesuim într-o zi.
Am plecat cu o pâine caldă sub braț.
Și cu gândul că, în dimineața aceea, n-am fost martorul unui obicei vechi și nici al unei lecții despre tradiții.
Am întâlnit un om care își trăiește viața așa cum a învățat-o.
Iar uneori, fără măcar să-și propună, oamenii aceștia ajung să păstreze mai mult decât o rețetă de pâine.
Păstrează felul în care o lume întreagă își amintește cine a fost.
Comentarii
Fii primul care comentează.





